Mi-am petrecut vara acasa, la mama, in Cluj. Aici e punctul zero pentru mine. Locul unde leg bandaje pe rani permanente.

Mama nu mi-a pus intrebari. Stie sa citeasca starea mea sufleteasca dupa orele de somn, tigarile pe care le fumez si parfumul pe care il port.

Am avut 2 ani grei. Ani care mi-au incarcat sufletul cu panici idioate si cu ganduri proaste. 2 ani in care am iubit cu toata fiinta mea. 2 ani in care am incercat sa imi manipulez mintea ca iubirea e de ajuns … tocmai eu, eu care stiu ca iubirea nu e niciodata de ajuns.

Am plecat din Londra fara sa ma despart de iubitul meu. Am refuzat sa incerc sa ghicesc momentul cand a intrat pe usa si a vazut o casa goala. Am refuzat sa ma intreb daca mi-a aruncat lucrurile, daca le-a mangaiat sau daca s a razbunat pe fiecare obicet din casa noastra. Am refuzat sa ma intreb daca a simtit usurare sau un gol imens.

Anul acesta am calatorit mai mult ca niciodata fugind de demonii mei si cautand altii pe care ii pot controla prin sex. Mi-am ascuns iubirea in rochii lungi cu spatele gol, in masini scumpe si cocktailuri la rasarit de soare. Mi-am donat inima in Tokyo si lacrimile in Hawaii. Mi-am pierdut mintile in substante interzise in Los Angeles si am violat contul meu bancar pe extravagante care nu ma mai fac fericita.

Apoi am venit acasa. Fara bagaj si fara cadouri.

E frumos acest Septembrie romanesc. Ma rasfat in ultimele zile cu cer sofisticat si mancare sfintita de degetele mamei, inainte sa plec din nou.

Mi-am ales o tara indepartata si calduroasa unde ma voi muta pentru urmatoarele luni. Biletul de avion din Inbox-ul mailului meu e confirmarea ca pot sa ies din acest spital de confuzie unde m-am internat singura si sigura de inevitabilul deznodamant.

Sunt bine. Doar ca nu sunt fericita.