depresia

daca ai asa multi bani si asa putin timp


28 comentarii

“That’s the thing about pain. It demands to be felt.”

—John Green, The Fault in Our Stars

Ma gandesc ca imi dezamgesc viitorul, dar nu am nici o alta idee mai buna. Toata viata mea a fost asa: cand nimic nu a mai avut sens, m-am intors in Romania.

Am mai fost aici, imi spun. Acum 5 ani, cand am plecat din Londra. I-am dat cheia apartamentului meu verisoarei mele. Am lasat totul acolo: haine, parfumuri, mobila, periuta de dinti si amintirile toate. M-am intors in Romania pentru ca pentru mine tara in care m – am nascut e asemanatoare cu starea de coma.  Si e nevoie de coma uneori ca sa te trezesti la viata.

Am mai fost aici, dar acum e diferit. Acum traiesc in marmura si diamante si soferul imi conduce Maserati – ul argintiu. Atunci eram doar amanta cuiva, acum scrie Director pe cartea de vizita. Atunci i-am lasat totul verisoarei mele. Acum ii las totul femeii care imi face curat in apartament. Atunci am fugit de tristete, acum ma duc sa ma razboiesc cu ea. Exact asa ma simt: ca tinerii trimisi la razboi. Sunt datoare cu lacrimi si ma duc sa le platesc.

Stiu ca totul pare o fabula. Rad si eu si plang si imi dau seama cat de fucked up e totul. Cat de fucked up sunt eu. Ai spune ca daca tot am plecat de atatea ori, ar trebui sa fie mai usor. Gen, experienta. Dar nu e asa. Am ajuns departe (vezi mama, am ajuns departe) si doare mai tare cand cazi de la inaltime.

Sunt cea mai buna varianta a mea. Mi-am depasit toate visele, am primit mai mult decat am cerut, mai mult decat am crezut. Acum zece ani am crezut ca am sperante si ambitii mari in viata, acum ma uit inapoi si le vad modeste. Stiu ca par un fel de propovaduitor new age, dar cine a zis ca totul e posibil in viata, atat timp cat stii foarte bine ce vrei, a avut mare dreptate.

Imi sparg singura bula asta de cristal in care traiesc si imi sugrum din proprie initiativa viata de printesa. Vin in Romania asa cum am plecat. Cu bagajul de mana. Nu vreau neaparat sa fac asta si sunt paralizata de frica ca iepurii, dar nu vad nici o alta optiune.

Cand m-am uitat dupa apartamente in Bucuresti, ma gandeam la o casa mare in Cotroceni asa cum am inchiriat cand am plecat din Londra. Dar motivele pentru care imi introduc singura coma acum nu sunt aceleasi ca acum 5 ani asa ca imi voi lua un apartament cu o camera de dimensiunea baii de un scriu acum. Chiria ma va costa cat platesc aici pe cina intr-o seara de marti. Dar daca ma incapatanez sa redefinesc durerea macar sa o fac fara anestezie si fara marmura si sofer.

Plec pentru ca nu stiu sa manageriez foarte bine depresia, asa ca incerc nebunia.

 

 

genesis: caderea


2 comentarii

[din jurnalul privat]

7 iulie 2015, Dubai

Depression is the flaw in love. – Andrew Solomon

O evit, uneori ignorandu-o, alteori inselandu-o cu zambet pe fata, dar ma gaseste mereu. Vorbesc de prietena mea, depresia.

Dupa ani in care ne-am jucat de-a v-ati ascunselea, ii simt in sfarsit imbratisarea rece si intima. Ii cad in genunchi si ii sarut unghiile. E atat de obositor sa fii fericit mereu!

De cateva zile beau cu ea in momente random. Eu ma inec in orice promite uitare temporara cu lamaie verde, ea serveste lacrimile mele in pahare de shoturi.

Nu e prima oara cand ne iubim, nu e nici prima oara cand bem impreuna. Dar de data asta, depresia m-a violat atat de brutal ca imi simt organele interioare taiate, intestinele facute nod si incalcite, circuitele venelor ruginite, celule albe si rosii devenite gri, creierul meu asemenea carnii tocate pentru tocanita sau gratar. Nu am putere nici sa fiu trista.

Ma joc pe o margine periculoasa, o granita nedefinita geometric, o limita pe care daca o trec, pot sa gasesc mantuirea sau nimicul absolut, depinde din ce unghi privesti viata. Depresia se serpuieste pervers pe sau prin mine cu unduiri seducatoare, in spirale de ADN si ma cheama sa ma supun ei cu totul asa cum Islamul isi vrajeste credinciosii.

………………………………………………………………………………………………………..

27 Iunie 2015, New York

Tristetea musca din maduva sufletului meu, cu atata lacomie ca mi-e teama ca ma va inghiti dintr-o data, fara sa ma savureze.

Ma ard lacrimile tatalui meu, ma sufoca absenta mamei mele. Viata mi-a taiat nepoliticos cordonul ombilical, fara anestezie si fara sa ma avertizeze.

Car tone de vinovatie pe tocuri subrede in timp ce in jurul meu oamenii urla sfaturi ieftine. Urzicile imi exfoliaza sufletul pana ramane anemic, vulnerabil, fara imunitate si cu o inima mucegaita. Eu stiu ca nici o carare nu isi mai are rostul, dar ma prefac ca traiesc pentru cei care ma plesnesc cu cuvinte de incurajare.

I no longer know

If I wish to drown myself

in love,

vodka

or the sea.